Paradoxul locurilor de munca si politica salariului minim

July 11, 2015

Adevarul este ca in Galati nu exista o piata a muncii si nici locuri de munca. In Galati exista indivizi inculti ajunsi “patroni”, ca urmare a unor afaceri – sa le spunem, diplomat – dubioase. In Galati exista “oameni de afaceri” care n-au iesit inca din perioada adolescentei, dar carora le-a cumparat mamica un restaurant la cheie. Galatiul abunda de “italieni” care au uitat romana in cei cativa ani petrecuti in strainatate, care au plecat – la propriu – de la coada vacii, iar acum s-au intors cu aere de afaceristi pentru a-si trata angajatii exact asa cum au fost si ei tratati inainte de a pleca din tara. In Galati exista “tunuri”, “invarteli”, “combinatii” si “smenuri”. Orasul nostru abunda de pacaleli deghizate in locuri de munca. De la oferte “misterioase” unde trebuie sa faci matanii pentru a obtine mai multe detalii, pana la asa-zisele locuri de munca “lejere”, unde salariul ti-l faci singur. Patronii galateni nu cunosc nici cele mai elementare prevederi legale si sunt interesati doar de obligatiile angajatilor. In esenta, un afacerist galatean este nimic mai mult decat un detinator de sclavi.

Ca sa fiu corecta, o sa amintesc ca in Galati exista, totusi, si cateva afaceri. Pe scurt, santierul naval si combinatul siderurgic. Aici managementul este gandit dupa repere si standarde internationale, iar angajatii formeaza o echipa strans legata. Atat de strans legata incat nu poate patrunde nimeni din exterior. Nimeni care nu e strans legat de membrii echipei prin relatii de rudenie, extraconjugale, de prietenie sau de interes. Profesionalismul, cunostintele si abilitatile nu reprezinta criterii de selectie pentru aceste locuri de munca.

O alta categorie de afaceri din Galati sunt cele care ofera locuri de munca in vanzari. Aici nu se angajeaza nimeni “pe pile” intrucat e de munca de dimineata pana noaptea tarziu, e un stress urias, responsabilitate multa, iar plata e departe de masura implicarii angajatului. Deci, se cauta. Iar in ultima vreme, toate firmele, de la cele de cartier pana la cele la nivel national, au redus la minimum pretentiile in ceea ce priveste profilul angajatului in vanzari. Nu mai conteaza nici ce studii are, nici ce experienta, nu mai e obligatorie nici cunoasterea unei limbi straine si nici varsta nu mai e preferentiala. Tot ce conteaza e sa produca maxim, cheltuind minim. Iar daca asta inseamna sa bata din usa in usa, precum cersetorii, atunci asa sa fie. Totul pentru profit.

In tot acest timp, Galatiul e tixit de absolventi, de someri, de tineri sau varstnici fara ocupatie, de profesionisti in diverse domenii care si-au piedut locul de munca, de oameni satui de abuzuri, care nu stiu incotro sa se mai indrepte din punct de vedere profesional.

La polul opus realitatii expuse mai sus se afla situatia companiilor din orasele mari, cum ar fi Bucurestiul. Aici vorbim de multinationale si de firme mamut care, pana mai ieri, erau visul oricui. De ceva timp, insa, aceste companii au adoptat in mod rusinos o politica importata din straintate, fara a avea decenta de a o raporta la realitatea tarii noastre. E vorba de politica salariul minim pe economie, in vederea reducerii drastice a costurilor. Daca in alte tari aceasta politica e aplicabila pentru ca dintr-un salariu minim pe economie se poate trai relativ decent, la noi e o mizerie, intrucat niciun cetatean al acestei tari nu poate trai cu 777 lei pe luna. Daca nu era suficient, politica salariul minim n-a venit singura, ci a fost importata impreuna cu o crestere semnificativa a asteptarilor de la angajati. Astfel, au aparut notiuni cum ar fi: competente, expertize profesionale, criterii de performanta si de criterii de evaluare a performantei angajatilor. Dintr-o data, oameni care ocupa de ani buni un loc de munca sunt categorisiti ca fiind lipsiti de expertize profesionale. Peste noapte, acei oameni s-au trezit analizati dupa o serie de criterii de evaluare complet noi, dar adaptate la cerintele pietei, conform spuselor angajatorilor. Si tot peste noapte, profesionisti din diverse domenii au aflat ca nu (mai) detin competentele necesare pentru a ocupa propriul post. Pentru ca stacheta performantelor a fost ridicata, iar ei nu se mai califica s-o atinga. Asta in timp ce companiile nu cauta doar angajati care s-o atinga, ci care sa si stabileasca recorduri in a o depasi.

Evident, nu vorbesc aici despre acei angajati care ocupa locuri de munca fara nicio responsabilitate si eventual cu salarii nesimtite. Aceia sunt exceptii. Companiile vor sa ne convinga, insa, ca aceasta e regula. Ca toti romanii au o mentalitate de tip “lasa-ma sa te las”, iar acest lucru trebuie sa se schimbe, prin introducerea unor cuvinte pompoase si a unor pretentii exagerate de la niste angajati si asa uzati peste masura si inainte de vreme in campul profesional.

Marile companii de recrutare recunosc existenta fenomenului de burnout (epuizare fizica, emotionala si mentala) in randul angajatilor inca tineri si admit ca, si din aceasta cauza intampina dificultati in a acoperi locurile de munca disponibile. Insa, nu pot sa nu remarc contradictia creata. Ne confruntam cu o masa de angajati epuizati din toate punctele de vedere, dar in acelasi timp inasprim criteriile in baza carora evaluam angajatii si cerem si mai mult de la ei, pentru ca au o mentalitate de tipul “lasa-ma sa te las”. Apoi, cand nu pot mai mult, le spunem ca nu mai detin competentele necesare pentru a ocupa postul si apelam la o firma de recrutare pentru a gasi un inlocuitor. Toate pe fondul politicii de costuri/cheltuieli reduse, tradusa simplu printr-un salariu minim pe economie sau, in cazuri fericite, ceva peste minim. In acest context, atat firmele de recrutare cat si companiile se plang de o lipsa acuta a profesionistilor si isi deplang situatia dezastruasa in care se afla, nemaiputand gasi candidati eligibili pentru posturile scoase la concurs.

Da, aceasta este realitatea si paradoxul. In timp ce exista un numar ingrijorator de mare de persoane aflate in cautarea unui loc de munca, exista si proiecte blocate din lipsa de personal si firme de recrutare aproape de faliment din neputinta de a livra personal calificat clientilor. Insa, motivul pentru care firmele isi mentin asteptarile ridicate din partea angajatilor si continua sa dezinformeze si sa intoxice candidatii, apeland la presa pentru a propaga articole ce distorsioneaza realitatea este simplu: exista angajati care sunt dispusi sa moara pe baricade. Exista angajati care sunt dispusi sa-si compromita viata personala pentru a atinge si depasi stachetele de performanta. Exista, dar nu sunt suficienti. Acum intelegeti de ce vi se spune ca trebuie sa dati mai mult? Va las pe voi sa trageti concluziile acestui articol.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Shares